Hesperian Health Guides
De ce este importantă comunicarea
HealthWiki > Să ajutăm copiii surzi > Capitolul 1: Dificultăţi de comunicare şi de auz > De ce este importantă comunicarea
Un copil învaţă limba foarte repede în primii ani de viaţă. Este important ca problema de auz a unui copil să fie detectată din timp pentru ca el să primească ajutor eficient. În caz contrar, cei mai buni ani pentru învăţarea abilităţilor de comunicare sunt pierduţi (de la naştere la 7 ani). Cu cât un copil începe mai devreme să înveţe limba şi să comunice, cu atât poate învăţa mai mult.
| Comunicarea are loc atunci când înţelegem ce ni se spune şi răspundem, când ne exprimăm gândurile, nevoile şi sentimentele astfel încât acestea să fie înţelese. |
Cuprins
Singurătatea unui copil surd
Pentru un copil, a fi surd e ca şi cum ar trăi cu un perete de sticlă în jurul său. Un copil care este surd poate vedea oamenii vorbind dar nu poate înţelege ce spun.
Oamenii pot interacţiona unii cu alţii pentru că au învăţat o limbă cu ajutorul căreia să comunice. Dar un copil surd nu poate învăţa o limbă pe care nu o aude. Aceasta înseamnă că mulţi copii surzi cresc fără a putea să înveţe sau să utilizeze limba pentru a interacţiona cu ceilalţi din jurul lor.
Oamenii simt nevoia puternică de a comunica cu ceilalţi şi de a forma relaţii. Când un copil nu posedă abilităţile de comunicare necesare pentru a relaţiona cu alţi oameni, şi când alţi oamnei nu ştiu cum să relaţioneze cu el, el poate fi lăsat singur, de cele mai multe ori chiar de către cei mai apropiaţi. După o vreme, el devine izolat.
Comunicarea pentru învăţare şi gândire
Copiii folosesc comunicarea pentru a învăţa despre lume, pentru a relaţiona cu ceilalţi, pentru a se exprima, pentru a gândi şi a-şi dezvolta propriile idei. Fără o anumită formă de comunicare, un copil surd nu-şi poate dezvolta pe deplin mintea sau abilităţile.
Cu cât un copil poate învăţa limba, cu atât mai mult el poate înţelege lumea din jur, poate să gândească şi să-şi facă planuri, să dezvolte legături strânse cu cei din jur.
Pentru mai multe informaţii despre limbaj şi dezvoltarea copilului, consultaţi Capitolul 2.
Povestea Anitei
Anita s-a născut aproape complet surdă dar părinţii ei nu şi-au dat seama de acest lucru până când ea nu a împlinit 4 ani. Când era bebeluş, ei au văzut doar că era sănătoasă şi energică. Până când sora ei mai mică, Lora, nu s-a născut, ei nu şi-au făcut griji că Anita nu învăţa să vorbească. Credeau că se dezvoltă mai încet.
Eşti sigură că aude?” a întrebat o vecină într-o zi. "O, da", a spus Eva, mama Anitei. Eva a strigat-o pe Anita pe nume şi fetiţa a întors capul.
Dar când avea 3 ani, Anita putea să spună doar câteva cuvinte. Sora ei în vârstă de 2 ani, Lora, spunea cuvinte noi înfiecare zi. Lora zâmbea şi râdea mai mult decât Anita atunci când Eva le cânta sau le vorbea. Aşa că Eva îi cânta şi îi vorbea mai mult Lorei decât Anitei. Lora cerea lucruri, cânta, şi se juca fericită cu ceilalţi copii. Anita se juca singură, de vreme ce jocul cu ceilalţi copii se termina deseori cu certuri şi plânsete.
Odată , în piaţa oraşului, Lora a cerut o fundă de păr şi Eva i-a cumpărat una. Un moment mai târziu, Anita a pus mâna în linişte pe o fundă de păr şi a pus-o în păr. Jenată şi supărată, Eva i-a luat-o. Anita s-a trântit de pământ şi a început să se loveasca şi să ţipe.
Când tatăl Anitei a auzit ce s-a întâmplat la piaţă, a privit-o pe fetiţă furios şi i-a spus, "Când ai să înveţi să ceri lucrurile? Ai 4 ani şi nici măcar nu încerci să vorbeşti! Eşti proastă sau doar leneşă?".
Anita s-a uitat la tatăl ei şi nu înţelegea ce-i spune. Dar şi-a dat seama din privirea lui ca este furios. Lacrimi îi curgeau pe obraji. Tatăl s-a înmuiat şi a luat-o în braţe.
În timp ce familia stătea în acea seară de vorbă, Eva şi-a adus aminte ce i-a spus vecina despre auzul Anitei. S-a hotărât să încerce tot felul de zgomote pe la spatele Anitei, să vadă dacă aude. Când au văzut cu toţii că Anita nu răspunde la aproape nici un zgomot, şi-au dat seama că este surdă. A fost o zi foarte tristă pentru toţi.
Toată familia s-a îngrijorat că Anita nu se va putea dezvolta ca ceilalţi copii.
Părinţii Anitei au făcut tot ce-au putut ca să o ajute. Erau foarte ocupaţi şi cu ceilalţi copii şi cu pământul, aşa că le era greu să-i acorde Anitei grija de care avea nevoie. Au sperat că, într-o zi, Anita va avea o viaţă fericită, dar nu ştiau cum să o ajute.
Anita şi alţi copii surzi se pot comporta urât deoarece ei nu înţeleg ce ar trebui să facă. Pentru că Anita nu poate înţelege cuvintele foarte bine, este mult mai dificil pentru ea să înveţe limba familiei. Astfel, ea are probleme în a înţelege ce îi spun ceilalţi, şi în a le spune ce vrea ea.
Nu este de mirare că aceşti copii surzi se simt singuri sau uitaţi, dezvoltă probleme de comportament, sau învaţă mai greu să relaţioneze cu ceilalţi. Anita are nevoie de ajutor să-şi dezvolte limba pentru a înţelege ce se întâmplă în jurul ei.
Povestea lui Omar
Povestea lui Omar Omar s-a născut cu auz normal şi era un băiat foarte vorbăreţ. Timp de câţiva ani el a avut mai multe infecţii la nivelul urechii. Familia nu şi-a permis să cumpere medicamente să-l trateze. Cu fiecare infecţie, el mai pierdea puţin din auz. Când avea 4 ani deja nu mai putea să-şi înţeleagă părinţii când aceştia vorbeau cu el, ci doar se uita la ei mirat, şi vorbea din ce în ce mai puţin.
Bunicul lui Omar, care îşi pierduse auzul Cred că Omar mai la bătrâneţe, a sugerat câteva lucruri care poate auzi l-ar fi putut ajuta. El spunea că de obicei sunete înţelegea ce spune lumea, folosindu-şi auzul pe care îl mai avea, şi urmărind buzele vorbitorului.
Dar, a mai spus bunicul lui Omar, era uneori dificil să înţelegi pentru că multe cuvinte sunt asemănătoare pe buze. S-a întrebat dacă un aparat auditiv nu l-ar putea ajuta pe Omar.
Tatăl lui Omar l-a dus la o clinică în oraş. Cei de acolo i-au testat auzul şi au crezut că un aparat auditiv îl va ajuta. Aşa că tatăl lui Omar a împrumutat bani de la vărul său şi Omar a avut astfel un aparat auditiv. Familia a repetat cu Omar să-l ajute să înţeleagă cuvintele şi să le pronunţe corect. Pentru că este încă mic, aparatul auditiv al lui Omar va avea nevoie de părţi noi deoarece el va creşte – şi urechile lui de asemenea.
Unii copii, precum Omar, care aud puţin, pot vorbi şi citi de pe buze. Un aparat auditiv îl poate ajuta pe Omar pentru că el aude. Îl mai ajută faptul că înţelegea limba înainte de a deveni surd.
Povestea Juliei
Irene şi Pedro şi-au dat seama că fetiţa lor este surdă când ceilalţi copii de vârsta ei vorbeau şi ea nu învăţase încă să vorbească.
Irene era hotărâtă ca Julia să aibă toate şansele să înveţe şi să reuşească în viaţă. În ciuda dubiilor, temerilor, întrebărilor, Irene gândea, ”pentru simplul fapt că nu aude, asta nu înseamnă că nu ştie să facă anumite lucruri”.
Irene şi-a adus aminte când a întâlnit o femeie străină care vorbea o limbă diferită. Când nu puteau să vorbească, foloseau gesturi şi arătau ce voiau să spună. Deşi lua mai mult timp şi deseori înţelegeau greşit, se simţeau bine. Aşa că pentru a comunica cu Julia, familia a inventat semne şi gesturi şi le foloseau împreună.
Chiar şi vecinii au început să înveţe cum să folosească semnele Juliei învăţate acasă.
Mai apoi Irene a întrebat o profesoară de la şcoala din sat când putea începe şi Julia. Profesoara i-a răspuns că nu avea nici o metodă de învăţare pentru copiii surzi. I-a spus Irenei despre o şcoală care putea să o ajute pe Julia, dar era la o distanţă de 2 ore de mers pe jos. Pedro şi Irene s-au întrebat câţi ani ar trebui să aibă Julia ca să poată mearge singură în fiecare zi
Dorinţa umană de a comunica este foarte puternică. Când părinţii învaţă cum să comunice prin gesturi şi semne învăţate acasă, fetiţe precum Julia pot deveni copii deştepţi şi fericiţi.
Educaţia pentru copiii cu dizabilităţi în Nicaragua
Timp de mulţi ani Nicaragua a fost condusă de către familia Somoza. Ei controlau în mare parte bogăţiile ţării şi ofereau oamenilor puţine servicii.
Familia Somoza nu considera educaţia importantă. Ei credeau că oamenii care îşi petreceau aproape toată viaţa pe câmp, nu aveau nevoie să se ducă la şcoală. Însuşi Somoza a spus: "Nu vreau oameni educaţi, vreau vite!".
În consecinţă, majoritatea oamenilor din Nicaragua nu ştiau să scrie şi să citească. Mulţi copii – cei săraci, cei cu dizabilităţi, şi mai ales cei surzi – nu puteau merge la şcoală.
Când toată lumea se dedică educaţiei, copiii surzi pot avea şansa să înveţe, să meargă la şcoală, să-şi dezvolte abilităţile ca toţi ceilalţi!
Povestea lui Carmen
La câteva luni după ce m-am născut, o boală s-a răspândit repede între copiii din satul meu. M-am îmbolnăvit şi eu cu febră foarte mare. Părinţii mei au fost foarte mulţumiţi când mi-am mai revenit, dar boala mă lăsase surdă. Pe măsură ce am crescut, eram frustraţi pentru că era tot mai greu pentru noi toţi să comunicăm chiar şi cele mai simple idei şi nevoi. Familia mea nu ştia cum să comunice cu mine sau cum să mă înveţe.
După revoluţia din Nicaragua, s-a deschis o şcoală pentru copii surzi, şi părinţii mei m-au dus acolo. Şi-au dat seama că şcoala mă putea ajuta aşa cum ei n-ar fi făcut-o. Profesorii au încercat să ne înveţe să citim de pe buze şi să vorbim. Deşi mulţi dintre noi nu au putut învăţa să citească de pe buze şi să vorbeascvă, simplul fapt că eram împreună ne deschidea o nouă lume.
Mulţi dintre noi am început şcoala fiind mari. Comunicam folosind semne învăţate acasă, pe care le folosisem cu familiile noastre, şi care erau complet diferite. Dar ne-am învăţat unul pe altul aceste semne şi am inventat alte semne împreună. Era uşor să folosim semne ca să comunicăm. Pe măsură ce foloseam mai multe semne, totul se transforma într-o limbă adevărată. În scurt timp, am putut să ne transmitem multe lucruri unul altuia; despre familiile şi prietenii noştri, despre planuri şi visuri, şi lucruri care ni s-au întâmplat.
Limba facilitează învăţarea şi integrarea în comunitate
Carmen şi ceilalţi tineri surzi din Nicaragua au demonstrat lumii că limbajul mimico-gestual este o limbaj natural şi complet care se dezvoltă într-o comunitate. La fel ca orice altă limbă, pentru a folosi limbajul mimico-gestual ai nevoie de un grup cu care să îl foloseşti.
Carmen şi ceilalţi copii au dezvoltat limbajul mimico-gestual nicaraguan şi astfel ei şi-au dezvoltat abilităţile de a descrie lucruri, de a rezolva probleme, şi de a-şi face sentimentele, nevoile şi ideile cunoscute. Limbajul mimico-gestual nu doar le-a oferit copiilor modul de a comunica, ci i-a şi ajutat să-şi dezvolte capacitatea de a gândi
Acceptarea diferenţelor uneşte oamenii
Oamenii surzi sunt diferiţi prin modul de a înţelege şi a utiliza Limba, pentru a comunica şi a se exprima. Decât să ne prefacem că nu există diferenţe, este mai înţeleptsă le acceptăm şi să le folosim pentru a uni oamenii. Mulţi oameni auzitori spun că cei surzi i-au ajutat să devină mai "calzi" şi mai expresivi în relaţionarea cu ceilalţi.
Unul dintre motivele pentru care copiii nicaraguani au dezvoltat o limbă atât de completă a fost faptul că sunt foarte mulţi copii care o folosesc. Au putut să facă acest lucru pentru că oamenii din Nicaragua au hotărât să ofere mai mult din resursele lor educaţiei. Ei au început o reformă a învăţământului care a format un sistem şcolar puternic pentru toţi copiii – inclusiv pentru copiii surzi sau care nu aud bine.
Impreună pentru drepturile surzilor
Datorită luptei poporului nicaraguan pentru a face educaţia accesibilă tuturor, sute de tineri surzi au fost adunaţi în şcoli pentru prima dată. Într-o singură generaţie, copiii au început să producă o formă nouă şi diferită de comunicare – care s-a transformat în Limbajul Mimico-gestual Nicaraguan.
Pe la mijlocul anilor ‘80 aceşti tineri adulţi surzi au început să se întâlnescă şi să militeze pentru promovarea drepturilor ca oameni surzi. Au format Asociaţia Naţională a Surzilor din Nicaragua (ANSNIC). Membrii ANSNIC au ajutat la dezvoltarea şi promovarea Limbajului Mimico-gestual Nicaraguan, publicând un dicţionar şi o carte pentru copii. Ei au lucrat împreună cu Ministerul Educaţiei pentru a include limbajul în şcolile de surzi şi pentru a îmbunătăţi programele pentru educaţia surzilor.
Astăzi, ANSNIC este o grupare puternică în Nicaragua care militează pentru drepturile oamenilor surzi şi reprezintă şi centru social pentru membrii săi.
